Aducere aminte: 21 decembrie 1989

O zi mare azi: 21 decembrie. Acum 24 de ani, români au murit în stradă pentru libertate. Sau pentru iluzia libertății. Oportuniștii de atunci au știut bine să își joace cartea și să acapareze puterea călcând pe cadavrele înșirate în fața tancurilor și a democrației. Golanii de ieri ies și astăzi în stradă și se înfruntă aceleași fantasme și unele noi. Sub aceeași sintagmă, sub același ideal: libertate.

0

21.12.1989- 21.12.2013. 24 de ani.

În seara asta s-au strigat multe, adăugând câteva scandări noi celor deja cunoscute de la celălalte proteste: „Cinste lor, cinste lor, cinste lor, eroilor!”, „Ceaușescu n-a murit, este Ponta travestit!”, „Roșia și Pungești, două inimi românești!”, „România stat polițienesc!”, „Ieșiti din casă, dacă vă pasă!”, iar mulțimea cel mai tare se însuflețea la „Plecați din Pungești”, scadare aruncată peste umăr jandarmilor.

Rândurile de pe trotuarele de la Universitate s-au rupt rapid, oamenii ocupând bulevardul Bălcescu încă înainte de ora șase. Șiruri de lumânări brăzdau strada, în memoria celor căzuți la Revoluție. Coloana a început să înainteze ușor spre Guvern, oprindu-se acolo unde coroanele, așezate cu grijă astăzi, marchează locuri încărcate de istorie și de sânge vărsat în ’89.

1

În apropiere de intrarea în Piața Romană, cineva de la un balcon aprinde artificii și mulțimea iar se însuflețește. O fată din dreapta mea își cheamă patrupedul revoluționar mai aproape să nu se sperie de sunetul puternic.

2

Doi tineri, probabil mai de-o vârstă cu mine, țin împreună de un steag al României și zâmbesc în aparat încrezători. În ochii lor citesc aceeași speranță care (probabil) licărea acum 24 de ani în ochii altor tineri care ieșeau în stradă tot pentru schimbare. Ea poartă o geantă mare pe umăr peste care e prins steagul cu „Salvați Roșia Montană” și eu mă grăbesc să îi fac o poză și ei (genții), căci mulțimea grăbește pasul și se apropie de cele două arcade de becuri colorate ce străbat Piața Romană.

3

Pe clădirea ASE-ului curg fulgi de nea, într-un joc alb-albăstrui al iluzionismului modern, dar nimeni nu se gândește la sărbători acum. În total, vreo 4000 de suflete sfidează frigul și continuă să se îndrepte spre Guvern.

4

În mers, lumea e mai însuflețită, părem mai mulți, ne încurajăm reciproc. Și totuși, pe chipurile prietenilor din Sibiu care au venit special pentru ziua de 21 decembrie la București citesc dezamăgire. Aceeași dezamăgire o vezi și în ochii celor veniți astăzi din alte părți ale țării: Brașov, Timișoara, Iași, Constanța, chiar Pungești. E drept, prin sinceritatea lor mă determină să-mi recunosc că le împătășesc sentimentele. Unde sunt ceilalți? Unde sunt românii? Nu vrem toți schimbare? Nu boscorodim toți pe la colțuri sistemul de sănătate, de învățământ, modul în care statul gestionează resursele țării, proiectele total distructive propuse pentru Roșia Montană, abuzurile făcute de jandarmerie la Pungești? Modul în care atâtea sate din Moldova trăiesc de două luni în stare de asediu? Ba da. Dacă cineva s-ar opri să facă un sondaj, toți, într-o majoritate covârșitoare, ar răspunde că vor schimbare. Că nivelul corupției a ajuns la un asemenea nivel în România încât ți se aruncă sub nas amendamente precum cele din 10 decembrie aduse Codului Penal, când superimunitatea salvează parlamentarii (pardon -adesea dovediți – infractorii) de anchetare într-un mod perfect legal, fiind scoși din categoria funcționarilor publici.

Și totuși, unde e cealaltă Românie?

5

„Până vă treziți și voi, luptăm noi”, zice un banner mai încolo de mine.

Ajungem în Piața Victoriei și lanțuri duble de jandarmi încercuiesc lumea din partea dinspre Guvern. Se scandează „Jandarmeria apară hoția”, dar pe chipurile celor în uniformă nu distingi nici o grimasă: sunt atât de obișnuiți cu protestele (mai ales în ultimele luni), încât, cel mai probabil, au devenit un fel de ritual al sfârșitului de săptămână. Doar că azi nu e ca oricare zi de duminică, în care românii ies din case pentru cauza salvării Roșiei Montane, pentru Pungești sau pentru măgăriile aprobate de Camera Deputaților pe 10 decembrie. E o zi comemorativă și e ușor să vezi asta. S-au ținut mai multe momente de reculegere, iar pe revoluționarii din ’89 (o mică parte din ei) îi vezi cum pătimași se plimbă printre oameni purtând în mână lumânări aprinse, fotografii de atunci și cartoane pe care stau așezate mesaje de respect și eroism la adresa celor căzuți sub arme la Revoluție.

6

Și tot azi e o zi specială pentru altcineva, o figură bine cunoscută în rândul protestarilor: Vlad Ioachimescu. E ziua lui de naștere. Ține într-o mână buletinul și în cealaltă o pungă cu bomboane din care îi servește pe jandarmi, pe fiecare în parte. Mai invită și pe câte unul dintre noi, cei de cealaltă baricadă, să gustăm din dulciuri, demonstrând astfel că sunt simple bomboane și că nu vrea să otrăvească pe nimeni, după cum spune el râzând în fața multelor camere de filmat ațintite către el.

7

E tot mai frig, îmi îngheață mâna pe aparat. Mă opresc și îmi aprind o țigară, dându-mi falsa impresie de cald. Scandările continuă și cineva așează un banner pe jos pe care scrie: „Ne luăm țara înapoi- oamenii liberi”. Alături de el, ceilalți se grăbesc să înșire pe jos lumânări aprinse.

8

În spatele meu, văd o famile completă: ea, el, un copil mic în cărucior, înfofolit bine până sub nas în haine groase. Lângă ei, un alt tătic tânar își ține pe umeri copilul,  iar băiețelul se agață de mâna tatălui ca de-o ancoră bine înfiptă în mâl. Arunc țigara și fug să le fac o poză. Îmi vine să îi felicit sincer pentru că au ieșit pe frigul ăsta din case, cu tot cu ăia mici, dar mă gândesc să nu par patetică. Așa că mă mulțumesc să îi trag în chip. Nu pot însă să nu mă întreb din nou: unde e cealaltă Românie?

9

În jur de 8.30, mulțimea înaintează pe Calea Victoriei, lăsând în spate șirurile de jandarmi și o piață goală. Un tânăr aprinde o torță pe bulevard, prilej cu care tobele sunt bătute mai cu forță și cele câteva peturi cu monede răsună îndelung. Se scandează iarăși diverse, se simte o tensiune crescândă în aer. Tensiune care se strânge între clădirile ce străjuiesc Calea Victoriei și care se sparge într-un conflict destul de dur între protestatari și jandarmi în Piața Revoluției, vizavi de Muzeul Național de Artă.

10

O dubă a jandarmeriei e încercuită, lumea se strânge în jurul ei, scandează mai cu forță, spiritele se agită. Cezar, sau Dacul, după cum îl cunosc cei mai mulți dintre cei prezenți în stradă în ultimele luni, urcă pe partea din față a dubei continuând să fluture tricolorul imens cu ambele mâini. E simbolic momentul, un fel de victorie imaginată de toți cei prezenți acolo asupra abuzurilor jandarmeriei, asupra sistemului bolnav. Se strigă iar „Plecați din Pungești”, de data asta cu direcție clară pentru forțele de ordine ce încep să curgă în Piața Revoluției. În curând, lanțul proaspăt format de jandarmi încearcă să rupă mulțimea în două, să ne separe, să ne îndepărteze de lângă dubă sau „balenă”, cum mai este alintată de către protestatari. Lângă aparatul meu flutură un carton ținut de Brianna Caradja, pe care scrie „Inima de la Pungești bate și la București”.

11

Conflictul escaladează, Cezar e coborât de pe mașina jandarmeriei și împins în mulțime. „Fără violență”, strigă protestatarii la unison. Urmează un schimb de replici între jandarmi și oamenii din față, scandările continuă pentru încă ceva timp. Eu rămân fără baterie la aparat, se pare că a cedat în fața frigului. Mulți pleacă deja, sunt de câteva ore în stradă. Mulți au înghețat, inclusiv eu. Mulțimea se rupe în două, o parte alunecă mai departe pe Calea Victoriei, iar cealaltă jumătate, printre care îi recunosc rapid și pe membrii galeriilor de fotbal, se îndreaptă înapoi înspre Universitate.

12

Mă hotărăsc să plec spre casă, suntem deja puțini, îmi zic că nu are sens să mai rămân. Mă apasă aceleași întrebări, aceleași gânduri nu-mi dau pace: unde e cealaltă Românie? De ce la Kiev ies în stradă sute de mii de oameni iar la București, într-o zi atât de importantă precum cea de 21 decembrie, ies în stradă maxim 5.000 de oameni? Într-un an atât de tulburat și tulburător cum a fost 2013? Explicații ar fi multe, dar niciuna suficient de închegată încât să-mi potolească frustrarea. S-au scris numeroase articole în acest sens, multe bine motivate, ascunzând dincolo de cuvinte același sentiment de frustrare generală.  Și totuși, întrebarea îmi revine pe buze în fiecare duminică când ies în stradă, la fiecare știre pe care o aud despre Pungești, despre Roșia Montană. Despre stimabilii noștri politicieni care aleg în permanență să servească scopurilor proprii și aproape niciodată celui național.

….

Pauză de la astfel de gânduri. Astăzi îmi îndrept atenția spre ei, cei care acum 24 de ani strigau cu disperare în fața mitralierelor: „Libertate, ochii plânși vor să te vadă!”

Să ne aducem aminte, căci istoria nu iartă ignoranța. Să învățăm din greșeli, căci altfel evoluția rămâne pe hârtie. Să respectăm un moment de liniște și reculegere pentru cei care au plătit cu viața prețul (așa-zisei) democrații. Câteodată, tăcerea chiar e de aur.

Oamenii care au murit atunci pe rugul idealurilor merită, măcar o dată pe an, o zi în care toți să îi cinstim.

13

Articol publicat pe Think Outside the Box la data de 23 decembrie 2013: http://totb.ro/libertate-ochii-plansi-vor-sa-te-vada/ .

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s