De Crăciun, toate drumurile duc acasă

22.12.2013, 9.15 dimineața. Ultima oră la care ar trebui să ies din casă ca să prind trenul. Arunc puloverul verde gros pe mine și îmi prind părul rapid în trei agrafe. Îl prind cât mai sus pentru a-l împiedica parcă să mă încurce în fuga spre ușa apartamentului. Mai arunc o privire prin mica mea cameră. E totul așezat în ordine, cărțile primite cadou  zilele astea stau cuminți la locul lor pe cufărul împletit din nuiele.  În semn de rămas bun pentru o perioadă mă uit cu ușoară ciudă la ele căci rămân aici până mă întorc, departe de curiozitatea mea de a le întoarce paginile.

Liftul e mic, parcă mă strânge, abia intră în el două persoane cu bagaje. E drept, sunt multe bagaje. Mă uit în oglinda scrijelită de timp din spatele meu și îmi răsucesc fularul gros în jurul gâtului. La Sibiu sigur e mai frig, îmi spun în minte. Dar mergi acasă! mă iscodește o voce interioară, într-un șir lung de ecouri. Cele șapte etaje pe care le cobor cu liftul par acum o eternitate.

9.30, trenul pleacă la 10 fix. Sunt agitată, ies în fugă pe ușa cu model din fier forjat a blocului. Nu pot însă să nu îmi întorc capul preț de o secundă spre noul meu cămin (oare?) temporar. Îmi e drag parcă. Poarta cu modele împletite, recent revopsită și mândră că și-a recuperat demnitatea, mă privește înapoi cu ochi reci de București. Dar eu știu că ne-am împrietenit. A fost dragoste la prima vedere. Încă din august, de când am aflat rezultatele admiterii la master și am știut sigur că mă voi muta în capitală, mi-am zis că o să fac tot posibilul să locuiesc într-un bloc interbelic. Unul construit când Bucureștiul era încă pe drept un mic Paris, când orașul își atinsese apogeul prin influxul de frumos, de artă, de cultură. Să descopăr capitala prin ochii Cellei Serghi care mi-a călăuzit, de când m-am mutat aici, pașii pe străzile Bucureștiului. Să-mi povestească de Capșa și de întâlnirile lungi ale scriitorilor acolo, despre împărtășirile de opinii, cafele și gânduri despre cele mai noi scrieri. Să îl văd pe Camil Petrescu prin ochii ei, cum mândru și neclintit (după cum îl știau toți), citește rânduri din cronicele vremii. Cum Mihail Sebastian i-a ghidat atent pașii în drumul spre regăsire. Cum intelectualitatea anilor dintre cele două războaie mondiale se întâlnea acasă la Lovinescu, la îndelung comentatele reuniuni ale Sburătorului. Să miros, să ating și să pipăi Cișmigiul prin ochii uneia dintre cele mai apreciate scriitoare interbelice. Să citesc plăcuțele din jurul blocului meu cu zâmbet iscoditor de copil curios și să-mi spun că micul vis de a locui într-un bloc încărcat de istorie s-a  împlinit. Și atunci cum să nu îmi fie dragă poarta masivă de fier forjat ce străjuie intrarea?

Pașii îmi fug grabiți în jos pe Calea Griviței, înspre Gara de Nord. Nu am mai fost de mult timp cu trenul. Îmi e dor. Mă rog pe drum, încurcată de cele două genți și valiza cea mare, să fie un tren cu compartimente, în care poți trage ușile și te poți refugia în adâncurile gândurilor și ale caietului cu notițe.

La gară e zarva de pe lume. Se aproprie Crăciunul iar atâtea și atâtea suflete își îndreaptă pașii înspre (a)casă. Agitație pe toate peroanele, iubiți și iubite în pragul despărțirii pentru sărbătorile de iarnă. Mame cu copii de mână, adolescenți cu rucsaci  grei în spate. Un tânăr cu chitara pe umăr și cu obraji rumeni îmi taie grăbit calea și fuge înspre linia cu nr-ul 12. Acolo mă îndrept și eu. Trenul meu merge până la Timișoara iar la Sibiu ajunge în jur de ora 4. Adică are o rută lungă. De asta atâția oameni mișună agitați în jurul lui.

E frig afară. Aburii ies din plămânii călătorilor în pâlcuri sacadate. O mamă (sau poate o iubită) rămâne singură pe peron și descrie gesturi de tandrețe către geamul din stânga mea. Ochii i se umplu de lacrimi și brațele se deschid larg pentru a oferi îmbrățișări imaginare celui sau celei care pleacă.

Sunt scene și momente care m-au fascinat întotdeauna. Gara este un loc special. Înghite atâtea momente și schițe de viață, atâtea despărțiri și regăsiri, atâtea zâmbete și lacrimi deopotrivă. E un loc pitoresc în care oameni de atâtea culori se adună împărțind, în linii mari, aceleași emoții.

Pe bilet îmi scrie vagonul 5, locul 115. E un loc lângă fereastră, într-un compartiment- sunt o norocoasă, îmi spun. Îmi așez valiza lângă ușă, paltonul în cuier, cafeaua pe mica masă de lângă geam. Scot cartea Cellei Serghi din geantă, mai am câteva rânduri de citit. O să îmi fie un companion bun în cele șase ore petrecute pe tren- cât mi-a fost de dor!

Cu mine în compartiment mai stă un cuplu, dintre cele moderne. Îmbrăcați relativ sport, foarte senini și încrezători. Tineri, probabil la vreo treizeci de ani. Duc cu ei o gramadă de bagaje, multe genți, fiecare un rucsac și două cutii mari, legate cu sfoară. Vorbesc un amalgam de română și engleză iar eu îi privesc mirată. Dar mă întorc rapid la ale mele, sunt cufudantă în gânduri și notițe. Eu scot micul meu carnet, ei două Ipad-uri. Dimineața pictată în culorile Bucureștiului interbelic e curând intreruptă de scene ale sfârșitului de 2013 și tehnologie modernă. Dar refuz cu vehemență să mă întorc în prezent deși pentru o clipă mă amărăsc iar la gândul că acum două zile mi-a fost furat Iphone-ul în Piața Romană. Dar aici începe o altă lungă poveste, cu alte personaje și alte multe rânduri de scris. Altădată, îmi spun.

Bon dia, Cella! Mă pregătesc să deschid cartea când doamna controlor deschide ușa. Cere politicoasă biletele, se pare că toți mergem spre Sibiu. Ne urează zâmbitoare călătorie plăcută. Mă gândesc că îi e tihnă să vadă trenul atât de plin și multe fețe zâmbitoare. Toți merg acasă.

Se închid ușile iar eu mă pierd în scris. Se aude fluierul dinspre locomotivă și văd eșarfe fluturând. Colegii de compartiment se joacă fiecare pe Ipad, pierduți în universuri virtuale. “It’s a cool game, right?” aud din stânga mea. Eu îmi infing tentaculele adând în experiența mersului cu trenul, vreau să o storc de impresii, sentimente și trăiri.

“Cafele calde, sandwich-uri, dulciuri!” se aude o voce de pe hol. Un domn respectabil, la vreo șaizeci de ani, îmbrăcat frumos la cămașă și vestă, servește cu grijă călătorii. Zâmbește cald înspre noi prin ușa de sticlă iar eu îi zâmbesc înapoi: am deja cafea. Ce momente magice, ce emoții, ce încărcătură au toate pentru mine acum. Îmi aduc aminte scurt de Vitoria, eroina din Baltagul, și impresiile la fel de puternice, dar atât de diferite, pe care le trăiește ea în legătura cu mersul cu trenul.

Rămâi acum cu bine, București, ne vedem în 2014. De Crăciun, toate drumurile duc acasă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s