Frânturi de revoluție (we are not comfortably numb)

995467_10201054118408038_136444173_n

Credit foto: Asociația Vira

Ceasul sună de 5.30. Mă trezesc buimacă și îmi zic că aș mai putea sta vreo 10 minute într-o dulce amorțeală. Cu un aer triumfător mă uit la mobilul ce mă privește lipsit de orice urmă de empatie și îmi spun în gând că lupta asta am câștigat-o, că va trebui să mai sune o dată dacă vrea să mă ridic din pat.

Reușesc să pun iar pleoapă peste ploapă și mă întorc preț de acele 10 minute în Piata Universității, 15 septembrie.

Sfârșitul marșului: oameni curg valuri, valuri spre rondul care cu multe ore în urmă ne-a folosit drept punct de întâlnire. Locul în care m-am revăzut cu oameni dragi și inimă vie, oameni cunoscuți la protestele din 1 septembrie ori la FânFest, oameni de care mi-a fost dor. M-am revăzut cu Sorin, unul din roșienii care nu vrea să vândă și care, în spirit pur RMGC-ist primește numeroase amenințări iar patru jandarmi îi păzesc zilnic casa. Alături de mulți alții, îl încurajez și eu și îi reamintesc că nu e singur, că vom lupta alături de ei până la capăt.

Câțiva metri mai încolo dau cu ochii de Eugen David. Același port simplu, demn de un român integru dar nu de un politician. Îl recunosc după pălăria de paie și mă pregătesc să-i ascult, flămândă, discursul. Nu vorbește prea mult, dar vorbește limpede, curat- omul ăsta vorbește cu sufletul.

Mulțimea e tot mai agitată, mai fluier o dată cu toată forța și inspir libertate. Mai încolo citesc pe o pancartă: I am proud of my generation. Zâmbesc și îmi spun: So am I.

Se pornește într-un marș lung. Lung al naibii. Lung de vreo 23000 de inimi ce bat la unison și vreo 5h de scandat. Dar nimeni nu e obosit. Energia mulțimii te hrănește, te încarcă, te umple. Nimeni nu îți e străin, toate fețele îți zâmbesc, sunt atâția oameni frumoși. În prima linie, mamele împing cărucioare. Apoi urmează banner-ul imens cu Roșia Montană ce taie întreg bulevardul și pe care îl recunosc de acum 2 săptămâni. În fața mea neobosiții fotografi de serviciu și mai în față marșul bicicliștilor. Jandarmii cumva inexistenți, ascunși în spatele pantalonilor colorați și mâinilor ridicate. E un sentiment pur de bucurie, de libertate, de speranță, o mișcare browniană de visuri și dorințe de schimbare. Unii îi spun protest ori manifestație- eu îi spun revoluție a conștiinței, că îmi e drag cuvântul ăsta, și brusc mă gândesc la Tracy Chapman și a ei Talking about a revolution. Îmi țiuie urechile și versurile mi se repetă obsesiv în minte.

Apoi un bâzâit lung vine din inima mișcării. Se aude tot mai intens și mă întreb de ce au dat drumul la sirene. Sirena de fapt s-a metamorfozat în telefonul meu mobil, în umilul meu deșteptător într-o dimineață frumoasă a toamnei românești. Mă uit la el la fel de buimacă ca și prima dată. Am pierdut autocarul. Nu-i bai, azi nu-i loc de supărare. Mai vine unul la o oră distanță. Adică la 7.30.

Scriu rândurile astea din scaunul cu nr-ul 33 al lui Fany. Mâna îmi e inertă pe telefon iar casca dreaptă se tot încăpățânează să îmi cadă din ureche. Mă gândesc să dorm. Închid ochii și o iau de la capăt: 15 septembrie, spre seară. Visuri de libertate mi se derulează iar și iar în cap și îmi invadeaza fieșce cotlon al sufletului. We are not comfortably numb, zicea o altă pancartă din piață. Așa e. Revoluția conștiinței- zâmbesc iar.

Salvarea României începe cu Roșia Montană.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s