Neputința din bucătăria unui bloc din sectorul 1

1425600_10201576191819547_1383938918_n

Credit foto: http://www.vrn.ro

E aproape miezul nopții, liniște deplină în apartamentul nou în care m-am mutat. Mai iau o gură din ceaiul de fructe de pădure și mă învârt fără stare în jurul telefonului: nici un semn, stă cuminte pe măsuța albă. Mă ridic să îmi spăl cana după ce îndes mucul de țigară în jumătatea de ceașcă spartă ce joacă rol de scrumieră. Aaa, iată, sună! Vești de la Pungești.

–          Zi-mi, ce faceți, ați ajuns cu bine?

–          Cu bine, dar cu greu. Nu are să îți vină să crezi, e scenariu de război aici. Nu știu exact cum e să fii pe front, dar mi-am imaginat de multe ori și sigur nu e departe de ce se întâmplă acum aici.

–          Cum așa? Spune-mi mai multe, mă agit eu încercând să-i deslușesc cuvintele din cauza semnalului prost și a respirației mele sacadate. Sunt și eu tot mai agitată.

–          Sunt jandarmi peste tot, nu doar pe drum ori în sat. Peste tot și nu exagerez câtuși de puțin. E ca o vamă, un lanț uman de jandarmi, perpendicular pe drum, se lungește de o parte și alta în câmp. Dincolo de ei, santinele. Umblă cu lanterne după ei, patrulează dealurile până la limita cu pădurea. Mai știi unde, nu? Acolo de unde aruncau copiii cauciucurile în drum să se distreze și tu le făceai poze. Da. Iar dincolo de granița asta, sunt reflectoare. Nu poți trece pe nicăieri, nici vorbă să intri în sat.

–          Păi și voi… cum ați făcut să vedeți toate astea? Ați reușit să treceți? (Sunt deja la a doua țigară și piciorul îmi bate nervos pe gresia rece).

–          Noi… noi ne-am târât, pe burtă, prin boscheți, cum am putut. De asta îți spun că e ca în război. Altfel nu poți afla nimic, jandarmii au poezia pregătită și dacă încerci să treci îți spun că nu e sigur perimetrul și că ei nu se gândesc decât la siguranța ta și în semn de protecție, trecerea de bariera impusă de ei e interzisă. Dacă încerci totuși să forțezi, trec și ei la fapte mai puțin pașnice. Nu funcționează nimic, parcă e un stat în stat aici. Sătenii circulă dintr-o parte în alta cu buletinul după ei, se legimitează, zic unde merg și unde au treabă și abia apoi îi lasă să treacă. Pff, mi-am pierdut polarul când mă târam printre copaci, la naiba, ce mă fac? E frig de crapă pietrele aici.

–          Păi și… și … sonda? Iar cuvântul sondă deja nu îmi mai iese întreg, îl pronunț pe silabe, de parcă aș rosti un blestem ori o cuvântare interzisă.

–          La instalarea sondei se lucrează neîncetat. Și acum lucrează, la miezul nopții, au adus reflectoare, iar terenul e tot împrejmuit. E cumva comic, jandarmeria pare efectiv firma privată de pază a Chevron-ului.

–          Nu e nimic comic! mă răstesc eu supărată pe neputința mea încastrată într-o bucătărie de bloc din sectorul 1. Iartă-mă, sunt agitată iar voi trebuie să fiți tare obosiți. Și de tabără de rezistență ce știi? Mai sunt corturile acolo? Rulota?

–          Da, sunt. Păzite de trei dube de jandarmi. Toți din tabără au fost ridicați pe sus azi dimineață, iar acum e punctul cel mai nevralgic de aici. Nu mai pot sta, mi-a înghețat mâna pe telefon, e a naibii de frig aici. Și mi-am pierdut și bluza! Da, trebuie să închid, mă sună cineva. Vorbim mâine, spune mai departe care e situația aici și cât e de grav ce se întâmplă. Satele ăstea sunt efectiv sub asediu. Și vezi că mâine te sună Marius să ia de la tine…

Și atât. Semnalul a cedat iar eu am rămas cu mucul de la a doua țigară în mâna dreaptă, ce mi s-a oprit inertă lânga jumătatea de ceașcă spartă ce joacă rol de scrumieră. Încerc să mă adun și să mă gândesc că dimineață trebuie să mă întorc la sarcinile cotidiene și că e musai să rezolv treburi de mult amânate, că mai am doar două zile să contest amenda primită la Senat în 6 noiembrie, că trebuie să ma adun. Da, așa fac. Și totuși cum să rămâi indiferent?

3h mai târziu scriu rândurile astea și suspin în sec amintindu-mi cât de puțini am ieșit azi în fața Guvernului în semn de solidaritate cu Pungești. Imi aduc aminte de Vasilică și de faptul că i-am promis că am să îi duc un glob pământesc când mă mai întorc la el în sat. Un sat care acum e sub asediu și în care oamenilor le e frică să iasă din propriile curți.

Mă întorc de pe o parte pe alta într-un pat ce pare total neprimitor în astă noapte. Mă întreb dacă mi-a mai rămas ceai în cană sau trebuie să îmi fac un altul. Îmi iau pachetul de țigări de pe birou și mă reîndrept cu pași mărunți spre bucătăria prea mică să-mi înmagazineze neputința.

Articol publicat pe Think Outside the Box la data de 3 decembrie 2013: http://totb.ro/92098/ .

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s