Cine este Ioan George Pancencu și de ce ar trebui să ne pese de premiera filmului său, Dristor?

Pe I.G.Pancencu l-am cunoscut de curând, prin colega mea de apartament, Teodora Păcurar, tânără actriță, ce joacă rolul Ruxandrei în Dristor. Despre Pancencu nu știam multe decât că e student la UNARTE București, în anul 3 la scenografie și că e implicat într-o mulțime de chestii faine: pictură, muzică, mai nou film (documentar și nu numai).  M-a frapat de la început sinceritatea lui, amalgamul de proiecte la care ia parte, talentul în pictură și numărul mare de țigări pe care le fumează pentru a-și potoli anxietatea. Așa că m-am gândit să vin în întâmpinarea premierei filmului de mâine cu un interviu. Voiam să știu mai multe despre Pancencu dincolo de trailerele care circulă pe internet și dincolo de picturile care o perioadă ne-au decorat apartamentul. L-am luat la întrebări despre motivația lui de a crea, despre cum l-a format sistemul educațional în privința asta și, bineînțeles, despre Dristor, un film controversat dinainte de a fi lansat. 

1524097_654057344652144_1918410121_o

Ce-ai făcut până acum?

Am fost în bucătărie și am fumat o țigară.

(râdem amândoi iar apoi ne revenim brusc: să începem interviul într-un mod serios, îmi zic).

Dincolo de asta, filme ai mai făcut (adică zi-ne, dom’le, din portofoliu)?

Am mai colaborat pe partea de scenografie dar să regizez nu am mai avut ocazia. Am fost plecat de curând cu doi prieteni de-ai mei, Reptilianul (cei care citesc Vice știu despre cine e vorba) și Casmirovici Robert, pentru a ne documenta  despre satele părăsite din Transilvania. O să apară în curând și documentarul ăsta, dar nu e propriu-zis proiectul meu.

De ce creezi și de ce nu altceva (economist sau avocat)? De ce artist?

Îmi doresc cu severitate să învăț și partea asta a vieții, partea rațional-social-pragmatică, ce ține în mișcarea societatea. Dar nu pot momentan, nu suport autoritatea. Sunt prea haotic ca să fac chestii de genul ăla acum. Funcționez în general în opoziție cu tot ceea ce îmi e sugerat sau impus să fiu.

E arta  o formă de rebeliune pentru tine?

Arta, cât de subiectiv e termenul ăsta! Artă e și Marius care desenează comic-uri și Florin care modelează o statuie ce aduce a Platon.  Și da, e, categoric e o formă de rebeliune permanentă dacă o pui în forma asta. Când cineva îmi zice să fac o pictură într-un fel, fac exact opusul. Dar caut mereu să o fac cât mai bine. Mă încarc de multe ori ca și observator pasiv cu ce văd în jur și, când nu mai pot să le țin în interior, materializez în funcție de ce limbaj simt în clipa aia să folosesc: dacă simt pictură, pictez, dacă simt film… mna, aici e mai greu. Nu mă gândesc înainte la ce urmează să fac, doar simt și fac direct pentru că altfel risc să îmi contest impulsul creativ. Cumva, e un proces instinctiv. Fac mereu ce simt și atât. Subliniază, simt .

De ce alegi sensul invers de mers? E o plăcere ascunsă, o încăpățânare a ta în a sfida oamenii?

Cred că da, găsesc o plăcere cinică în a zgândări lumea. Am o problemă cu ignoranța voită, cu oamenii care înțeleg mai mult decât par să înțeleagă și totuși continuă să se prefacă că sunt ignoranți.

Atunci, arta pentru tine e îndemnul de a te deschide, de a vedea dincolo de evident?

Așa ar fi plăcut, da, dacă m-aș fi gândit să formulez răspunsul astfel.

1498126_654057351318810_191584198_o

(Teodora Păcurar în rolul Ruxandrei)

***

Despre Dristor, primul film al lui Pancencu, nu știam nimic. Așa că am luat una bucată flyer din teancul de câteva sute pregătite pentru premiera filmului și am început să citesc: < Filmul prezintă realitatea românească din cartierele periferice bucureștene, unde doi tineri se confruntă cu o situație financiară precară, sunt nevoiți să aibă grijă de mama lor bolnavă, sunt consumatori de droguri și ajung în situații compromițătoare și periculoase. Conștienți sau nu, se avântă în lumea periculoasă a dealerilor, ajung să aibă probleme și se confruntă cu disprețul societății. Sunt marginalizați dar se resemnează cu această condiție și decid ca orice pas înainte este degeaba. Nu mai au aspirații referitoare la reintegrarea în societate, readaptare la condițiile de viată, își pierd speranța și se complac într-o situație fără ieșire. Povestea inspiră o realitate crudă, abjectă care provoacă procesele formatoare și regulatoare ale societății. > 

O zonă gri a societății,  îmi zic, greu de abordat într-un prim proiect de film, student fiind încă. Un subiect tulburător, încă tabu pentru majoritatea românilor, ce dă naștere nu doar controversei ci și unor întrebări supărătoare, care inevitabil te pun față în față cu o serie de situații pe care cu toții preferăm să le ignorăm și în fața cărora ne roadem unghiile și ne anihilăm simțurile.  Filmul prezintă bucățica de societate din universul bucureștean pe care o ascundem elegant sub preș sau ne prefacem că de fapt nu există și continuăm să ne desfășurăm existența într-o zonă călduță, comodă, numai bună de păstrat conștiințele intacte. Dristor te scoate brutal din zona de confort, te aruncă într-un carusel al indivizilor paria, al tinerilor lipsiți de perspective, prinși în plasa naivității, drogurilor și (dez)iluziei și ignorați complet de statul în care trăiesc.  

Îl chem pe Pancencu înapoi de la țigară, vreau să știu mai multe despre Dristor.

***

1531945_654057354652143_2111107107_o

(Iulia Dumitru în rolul mamei)

N-am terminat. Să reluăm, să ne întoarcem la Dristor (filmul, nu cartierul). Fă-mi o scurtă descriere a filmului, din perspectiva ta ca scenograf și regizor.

E un film experimental într-o oarecare măsură, ce oscilează între manieră teatru filmat și manieră cinematografică. Un film – din ce îmi spun alții – trist, dar în același timp optimist. Mi-am dorit să redau o textură, o radiografie socială a indivizilor care nu au intrat atunci când trebuie (adică după adolescență) în sistemul “funcțional”. Indivizi care acum sunt pe lângă, trăiesc într-un univers ezoteric, neavând vreo șansă la o carieră sau vreun job și care au rămas prinși în sistemul în care s-au format. Un tablou a unei mini-ierarhii, o microsocietate cu reguli proprii de funcționare.

Cum ai gândit personajele din film? Sunt construite pe anumite tipare sociale?

După ce o să vedeți filmul și vă întoarceți aici (poate), o să regăsiți cele patru personaje principale.

E mai întâi Alexandru, un băiat în esență bun dar complet pierdut în lumea asta și care găsește o plăcere masochistă în a-și complica singur viața doar ca să simtă ceva. Care atunci când totul merge bine simte nevoie de a distruge pentru a se simți din nou viu.

E Mihai, un puști de liceu, complet pierdut și fără direcție, gay. Pe el l-am numit „cu sufletul pe dinafară” ca existență, e emoție pură, un personaj aflat mereu în căutarea dragostei. Umblă cu bărbații mai în vârstă decât el care îl plătesc pentru sex iar el confundă în final dragostea cu sexul.

E apoi Ruxandra, prietena lui Alexandru, iar ea e singura din grupul lor care reușește să intre parțial în sistemul social-funcțional. E cu un picior în universul ezoteric al Dristorului, în care trăiesc și ceilalți, și cu un picior într-o eventuală carieră, ea fiind singura cu un job. Lupta ei e dată de gestionarea celor două universuri complet diferite: unul e dragostea și celălalt cariera.

Și Trufă, care e … hmm,Trufă e și atât. Cuvântul potrivit e „iluminat”, așa l-am numit. E punctul comun în care toate personajele se întâlnesc (sursa de droguri) și care se joacă mereu cu realitatea.

De ce ai ales să expui partea asta a societății?

Pentru că e textura care clocotește în dedesubturi și pentru că reprezintă reperul aflat în contrast cu funcționalitatea social acceptată.

Ce anume ai vrut să scoți în evidență prin filmul tău? E un semnal de alarmă, un impuls înspre conștientizarea părților mai puțin confortabile ale societății românești sau pur și simplu e artă (un fel de fleurs du mal”) și atât, fără interpretări sociale?

Am vrut să arăt de fapt că oamenii marginalizați, cei etichetați drept drogați funcționează sub aceleași sisteme simple: așa cum noi râdem cu familia ori prietenii, ei râd alături de dealerul de droguri. Se bucură la aceleași emoții, caută aceleași valori, diferă doar conjunctura.

Nu am vrut neapărat să trag un semnal de alarmă la nivel social, am vrut să arăt ceva ce există, un microunivers pe care oamenii normali îl exagerează și de care se feresc. Accentul cade pe modul de funcționare al oamenilor care, față de masa democratic acceptată, sunt neacceptați prin faptul ca nu au aceleași ocupații, nu au o minimă siguranță financiară, nu se încadrează în tiparul bine cunoscut. Sunt oameni care riscă tot iar riscul și hazardul sunt elemente neacceptate în societate.

Cu toții avem ca reper în viață un concept utopic de funcționalitate. În contrast cu el există cel de nefuncționalitate, pe care l-am redat în film. Spre primul aspirăm iar de celălalt ne ferim constant deși știm că există, că e acolo. De asta e tabu. La fel ca și sexul. Toți facem sex, e cel mai normal lucru din lume dar în același timp nu vorbește nimeni despre asta.

Crezi că lumea reacționează în fața unui subiect atât de dur? Sau închid la loc ochii, uită și continuă să se ferească?

E jenant ca subiectul ăsta să fie dur pentru anul în care trăim. Drogurile, sexul, seringile nu ar trebui să mai fie un subiect tabu, ele există de când lumea (mai puțin seringile, ăstea sunt mai noi).  În Romania e încă tabu pentru că cei care se droghează sunt priviți și folosiți strict ca reper opus al normalității, al celor funcționali fiind etichetați drept rateuri vide. Reacțiile astea vin din frica de a arăta societatea așa cum e, ne e frică să nu să ne regăsim și noi în universul ăsta. E foarte probabil ca mulți din cei care văd filmul la un moment dat să se identifice (parțial sau complet) cu unul din personaje. Dar e total incomod să fii pus față în față cu asta.

Oamenii “nefuncționali” (precum personajele din filmul tău) au șanse reale să reintre în sistem?

Bineînțeles, dar nu le dăm șanse. Îi contestăm, îi etichetăm și ne ferim constant din a recunoaște existența lor. Când ne vom deschide cu adevărat, abia atunci putem vorbi de șansă iar  ei o vor prinde fără să aștepte o clipă. De fapt, oamenii aștia trăiesc mereu în așteptarea unei șanse care nu mai vine.

De ce crezi că nu li se oferă nici o șansă?

Pentru că societatea tinde înspre optimizare, cred că e vorba de lupta pentru supraviețuire. Precum lupta între spermatozoizi pentru fecundarea ovulului. Diferă doar durata de viață între oameni și spermatozoizi. Cei care funcționează nu vor să ofere șanse celor nefuncționali pentru că ar risca să își piardă locul.

Cum rămâne atunci cu umanitatea în contextul filmului?

Umanitatea există doar în fonetica cuvântului om. Nu știu dacă există umanitate, toți ajutăm cu un scop ascuns pe care îl conștientizăm mai mult sau mai puțin.

E Dristor o metaforă la adresa fiecărui cartier bucureștean?

Clar, deși cartierele diferă ușor ca structură. Întrebăm oamenii din ce cartier sunt (din Tei, Iancului, Panteliom) și le asociem apoi etichete. În Pantelimon se ascultă o anumită trupă de hip hop, dincolo o alta. Eu am căutat să redau în detaliu o textură anume, pe care am regăsit-o în Dristor.

Dacă ar fi să compar, cartierele sunt precum triburile. O linie în plus pe machiajul feței arată că aparții unei alte subculturi, deși toate se întâlnesc într-un punct comun făcând parte din același întreg.

1614538_654057374652141_1017209324_o

(Adrian Hostiuc în rolul lui Trufă)

Ăsta e primul tău film. Care a fost momentul declanșator când ți-ai zis: trebuie să fac Dristor?

Mi s-a pus pur și simplu pata într-o duminică, după ce am lucrat ca și scenograf și operator la filmul altcuiva. Împreună cu un prieten, Drăghia Adrian, care reprezintă fața ascunsă a proiectului și care mi-a fost consultant permanent în bunul mers al filmului (și fără de care nu puteam să trec de a 15a pagină a scenariului), am început să scriem. Într-o săptămână era gata textul, într-o săptămână am găsit actorii și într-o săptămână am terminat filmarea. A fost ca o pictură, expresionism pur.

Ce complicații ai întâmpinat în producția filmului?

Caracteristic românești, nu am avut nici un ban cu care să fac filmul. Mama a cumpărat de 2 milioane niște parizer pentru actori. Atât. Actorii nu au cerut bani, știau că nu am. Un singur băiat de la casting mi-a cerut 50 de lei simbolic pentru rol și i-am zis că n-am.

Dar am avut noroc, actorii au răsărit la timp din toate părțile. Am dat numai peste oameni mișto, inclusiv Anda Petrache (producătoarea), Reptilianul (datorită căruia mi-am luat DSLR-ul cu care am filmat).  Apreciez enorm efortul lor, al actorilor și al echipei implicate, avântul orbesc cu care s-au aruncat în proiect deși eu nu am nici un fel de acreditare în a face film. Iar dedicarea lor a fost totală. Apreciez enorm. Nu știu, în rest n-am avut alte probleme. A fost totul foarte fluid cumva, am avut mare noroc. A fost destinul cu siguranță, hazardul. Actorii au fost perfecți, echipa a fost perfectă.

Cum a fost munca directă cu actorii? Ți-a fost dificil pe partea de comunicare?

Nu, pentru că mi-a picat un cast extraordinar de plăcut. Comunicarea a fost lejeră, nu a fost nevoie să aplic ceva ce nu aș aplica în viața reală când pur și simplu explici unei persoane să facă ceva. E un film făcut în familie, o familie pe care am descoperit-o în mers. Cu mulți oameni am lucrat pentru prima dată, dar a mers totul foarte bine. Am filmat mult pe la prieteni pe acasă, în diverse locuri, nu doar în Dristor. Și pe undeva pe lângă Cișmigiu și în Piața Iancului. Sunt mulțumit de film, nu am nici o emoție pentru mâine.

Te-a inspirat cineva în producția filmul?

Categoric m-a inspirat. În primul rând pentru că filmul este făcut cu buget 0 și filmat hand-held, am apelat la o manieră Lars von Trier cumva. Dacă ar fi să aleg un film anume, aș zice Dancer in the dark al lui Lars von Trier la care m-am mai gândit în timp ce țineam camera în mână și filmam. În rest, David Lynch mă inspiră, îmi place mult dar nu atât pentru filme, ci el ca individ și mod de gândire. Din filmul românesc, mi-a plăcut După dealuri.

Vezi o continuare la Dristor?

Aș dezvolta un fel de proiect Dristor-teatru. Am scene de teatru filmate care se susțin, am mult material pe care nu l-am folosit. Cam asta e continuarea pe care o văd acum.

Dacă ar fi să lucrezi cu cineva din industria românească, pe cine ai alege?

Pe Connect-r, normal. L-am invitat și la vernisajul de pictură de acum o săptămână dar n-a venit. Îmi pare un tip super activ și muncitor din moment ce nu doarme vara. Continui să-l invit până apare.

De ce ar veni oamenii la premiera filmului tău?

Pentru că în 3 ore 100 de oameni au dat attending la eveniment. Așa că de ce să nu veniți și voi?

Ai vrea să mai adaugi ceva?

Da. Un trailer. Ne vedem mâine.

Mulțumesc, Pancencu, și baftă. Hai la o țigară.

Dristor va avea premiera mâine, 25.01.2013, la Galeriile Williams de pe strada M.Vulcănescu, nr 57 , începând cu orele 20.15.

Advertisements

One thought on “Cine este Ioan George Pancencu și de ce ar trebui să ne pese de premiera filmului său, Dristor?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s